Distincția dintre proprietatea publica și proprietatea privata, la nivel constituțional și legislativ, da expresie problemei fundamentale a dreptului de proprietate: „aproprierea bunurilor îmbraca, în mod concomitent, forme comunitare și forme private, raportul dintre acestea evoluând, într-un sens sau altul, în funcție de contextul istoric. Aproprierea comunitara și aproprierea privata a bunurilor definesc structura polara a dreptului de proprietate. (...) Proprietatea privata și proprietatea publica sunt (...) expresia aproprierii private, respectiv a aproprierii comunitare a bunurilor” (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2021).

Între aceste doua forme de proprietate au existat tensiuni istorice, în funcție de tipul de societate în cadrul careia au fost reglementate: pâna în anul 1948, proprietatea privata era dominanta, pentru ca, în perioada comunismului, ofensiva proprietații „comunitare” (în realitate, proprietatea de stat și cea cooperatista) sa duca la reducerea masiva a formei proprietații private, tinzând spre dispariția acesteia. Din fericire, acest lucru nu a fost posibil, Codul civil din 1864 (singurul cod civil „burghez” ramas în vigoare în fostele „țari socialiste”) contribuind, în mod esențial, la supraviețuirea proprietații private.

Dupa anul 1989, Constituția României nu a facut decât sa recunoasca aceasta supraviețuire miraculoasa, reglementând într-un mod înțelept cele doua forme de proprietate, iar tensiunile istorice dintre acestea au fost mai departe atenuate, prin operele legislative ulterior adoptate, și anume Codul civil din 2011 și Codul administrativ din 2019.

O imagine secvențiala a acestei reglementari „bipolare” a dreptului de proprietate va va fi oferita de numarul 3/2024 al Revistei Române de Drept Privat.

Prof. univ. dr. Dana Apostol Tofan

Prof. univ. dr. Flavius A. Baias