Termenul de explicatie folosit in analiza critica de fata va avea, atat un sens metodologic, de mecanism logic cu care lucreaza teoria, cat si un sens „metafizic” de captare a relatiilor si conexiunilor posibile din realitate.

De asemenea, vom avem in vedere schimbarile in conceptia generala despre ce este explicatia stiintifica, in contextul discutiilor si controverselor despre activitatea stiintifica si a presupozitiilor care le anima. Asadar, marturisim inclinatia spre o abordare din perspectiva presupozitiilor in formularea opiniilor despre explicatia stiintifica. Relevarea acestora va fi una din constantele lucrarii de fata si testarea exportului lor catre cercetarea din domeniul stiintelor educatiei. Dar trebuie subliniat din capul locului ca nici abordarea istorista nu poate fi in nici un fel evitata.

Credinta „rationala” in standarde si criterii general valabile a condus gandirea filosofica la ideea ca ar trebui sa exista un singur fel de relatie explicativa tare, care ar trebui sa unifice știința: fie o relatie cauzala (deductiv-logica), fie cu una veleitati unificare (prin legi de baza). Dar istoria gandirii se detaseaza de ambele. Tabloul stiintei nu poate fi intregit, decat daca acceptam contextualismul care ne propune chiar schimbarea termenului de „rational”.

Dar, in aceasta lucrare de dimensiuni reduse, nu atat confruntarile dintre diferite grupari si conceptiile lor despre explicatie vor fi urmarite, cat relevarea asumptiilor ce le-au stat la baza si deschiderile ce fac posibila testarea achizitiilor lor pentru o stiinta particulara. Intrebarea stiintelor educatiei, care ramane, este cum ar trebui sa se realizeze „o explicatie buna” a domeniului sau? Raspunsurile la o astfel de intrebare pot fi diferite, daca perspectivele de abordare sunt diferite.

Acceptand ca exista perspective diferite si mai multe modele de explicatie, atunci si o cercetare pedagogica poate alege ceea ce ii poate fi util in atingerea scopului sau, acela de a reflecta cat mai adecvat specificitatea domeniului.

Discursul unor stiinte particulare speciale face tot mai mult apelul la resurse interne, dar adopta in mod productiv si exemplele altora, colaterale. Aceste stiinte speciale, printre care credem ca se numara si stiintele educatiei, isi cauta cai si modalitati proprii de instrumentalizare printr-o continua incercare inovatoarea modelor proxime, precum si printr-o continua recalibrare. Pe o astfel de cale se inscrie si lucrarea de fata.

Autoarea