Nu exista nici o „sharī‘ah”, in primul rand, sub forma unui manual care sa contina un cod unitar de legi divine – sau fie si recunoscut, asumat umane –, transparente, evidente in sine si

neinterpretabile. Codificarea legilor este un proces foarte modern, heteroclit si partial dezvoltat in spatiile musulmane.

Nu exista nici macar o definitie unificatoare, singulara a sharī‘ah-ei, a semnificatiei, metodelor si scopurilor sale daca avem in vedere o viziune generala, nesectara, comprehensiva, istorica asupra evolutiei gandirii jurisprudentiale islamice. Pastrarea distinctiei dintre sharī‘ah, ca ideal moral abstract, si fiqh, ca produs absolut uman, failibil, contestabil al efortului de aproximare istorica a sharī‘ah-ei explica diversitatea redutabila de delimitari si identificari ale surselor si principiilor legilor islamice, precum si a interpretarilor si implementarilor lor chiar din perspectiva traditionalista „oficiala”.