Dupa o fatidica prabușire a civilizației europene in absurdul celor doua conflagrații mondiale, in care mare parte a lumii a cunoscut apogeul istoric al autodistrugerii, ne redescoperim intr-o perioada de pace și reconstrucție care, din fericire, treneaza de decenii insemnate. Preocuparile omului pentru descoperirea, salvgardarea, conservarea și punerea in valoare a patrimoniului cultural universal, remarcabile inca din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, s-au accentuat treptat in epoca postbelica, restabilind relația ancestrala dintre omul prezent și omul trecut și vocația creațiilor perene de a cladi umanitatea.

Dreptul patrimoniului cultural este astazi o știința universala, un produs al unei indelungate aculturații complexe realizate in timp și spațiu, perfecționata in mod susținut atat in mijlocul culturilor juridice naționale, cat și in ambianța solemna a incheierii tratatelor internaționale. Situat naturalmente intr-o elaborata conexiune a variatelor domenii de specialitate, dreptul patrimoniului cultural are funcția esențiala de a crea cele mai eficiente instituții și mecanisme juridice pentru a asigura efectul optim al tuturor celorlalte eforturi de conservare și valorificare a acestui patrimoniu. Dreptul patrimoniului cultural este sortit a pune in armonie drepturile și interesele legitime ale persoanelor particulare cu dreptul universal al fiecaruia dintre noi de a ne bucura de servitutea patrimonial-culturala.

In dimensiunea universala a acestuia, dreptul patrimoniului cultural este prin excelența un domeniu al studiilor comparatiste, organice, iar dreptul patrimoniului cultural din Romania are șansa de a culege cele mai ingenioase soluții juridice rafinate in secole de experiența acumulata de cele mai inzestrate națiuni, din punct de vedere cultural-patrimonial, intre care cea italiana și cea franceza sunt cele mai reprezentative. Relevanța celor doua modele oferite de cele doua culturi juridice naționale amintite a influențat decisiv orientarea acestei lucrari, insa aceasta este doar materializarea unui inceput de drum. Dreptul romanesc al patrimoniului cultural are nevoie de aculturație juridica, de cercetare comparatista, de spiritul fertil al convențiilor internaționale și, in ecoul tuturor acestor eforturi, de Codul patrimoniului cultural al Romaniei.