Incheierea Razboiului Rece a marcat momentul in care lumea a intrat intr-o noua faza a evolutiei sale, relevata de coexistenta si confruntarea unor tendinte pozitive semnificative cu altele care genereaza amenintari si pericole. Vechea ordine mondiala, bazata pe o logica bipolara – caracterizata de rivalitate si capacitate de anihilare reciproca a unor blocuri de state – a disparut, iar tranzitia post bipolara s-a incheiat. Obiectivele principale ale acestei perioade s-au realizat, iar germenii constructiei unei noi arhitecturi globale de securitate ocupa un loc tot mai important in cadrul preocuparilor comunitatii internationale.

Disparitia bipolaritatii a determinat mutatii esentiale in mediul de securitate international, aspect ce a evidentiat necesitatea regandirii conceptului de aparare. Analiza noilor riscuri si amenintari la adresa securitatii internationale a condus la o noua perceptie a acesteia si a impus o alta orientare in domeniul apararii. Asa s-a ajuns la concluzia ca securitatea statelor nu mai este amenintata de conflicte militare majore ci de surse de instabilitate cauzate de probleme de natura economica, sociala, migratia internationala a persoanelor, extinderea riscurilor asimetrice prin inmultirea numarului de retele teroriste, cresterea dominatiei economice a unor state, degradarea mediului natural s.a. Un rol primordial in raspandirea acestor surse de instabilitate il are globalizarea care, conform argumentelor folosite in numeroase strategii de securitate ale unor actori internationali, constituie principala provocare la adresa securitatii.

Putem spune ca ne aflam intr-o etapa care se bazeaza pe o arhitectura a interdependentei si bunei colaborari intre state, a participarii efective la actiuni comune si a parteneriatelor extinse. Securitatea devine, in aceste conditii, una colectiva, la fel cum si apararea structurilor inter-operabile si a sistemelor unitare create prin coalitii sau aliante este, prin toate componentele sale, colectiva.