Lucrarea intitulata Fiktionalisierung eines (Selbst)mordes. Erzählstrategien der Selbsterfindung bei Josef Winkler (Fictionalizarea unei (sin)ucideri. Strategii narative ale inventarii de sine la Josef Winkler) analizeaza practici textuale frecvente in postmodernitate – autofictionalizarea, metafictiunea, inter- si intratextualitatea – in opera narativa a scriitorului austriac contemporan Josef Winkler. Nascut in 1953, laureat al Premiului Georg Büchner si doctor honoris causa al Universitatii din Klagenfurt, acesta este in prezent unul dintre cei mai cunoscuti si valorosi autori ai Austriei. Cartile sale, publicate inca de la debut de prestigioasa editura Suhrkamp, au fost incluse de majoritatea criticilor in curentul tipic austriac de Anti-Heimatliteratur (anti-idila rurala). Teza studiului de fata este ca romanele acestui autor, se sustrag oricarui demers de interpretare in cheie realist-mimetica. Tendinta de contopire a materialului faptic cu cel fictional, amestecul indiscernabil de biografism si autofictionalizare, de epic si autoreflexivitate transforma literatura lui Josef Winkler intr-o provocare pentru orice interpret.

Analiza se axeaza asupra primelor carti ale autorului, mai ales asupra trilogiei Carintiei, care l-a consacrat, exceptand cartile de calatorie si eseurile politice din ultimii ani. O prima parte a lucrarii e consacrata decelarii motivelor recurente din literatura lui Winkler si procedeelor stilistice precum si tehnicilor narative corespunzatoare. La acest nivel, demersul hermeneutic imprumuta ceva din metoda “genealogica” inaugurata de Michel Foucault, metoda ce vizeaza eliberarea discursivitatilor periferice, “minore” din ierarhia existenta a puterii.

Winkler redescopera legatura dintre Eros si Thanatos, o face insa departe de orice reziduu psihanalitic, in traditia lui Nietzsche, asezand in centrul atentiei corpul si simturile sale. Durerea, moartea, descompunerea, placerea sexuala sunt motive recurente care se intrepatrund in pasaje exaltate. Hiperconstient de procedeele manierismului – a carui calculata starnire a afectelor corespunde intentiilor sale performative – Winkler isi concepe discursul ca pe un ritual de alungare a fricii si de distrugere frenetica a normelor ostile vietii. Strategiile discursive concura la revolta impotriva ratiunii abstractizante si uniformizatoare. Sunt preferate cuvintele din sfera corporalitatii, a instinctelor, a reactiilor emotionale. Naratorul revine mereu la punctele nevralgice ale copilariei sale, la suferinta animalelor si a copiilor, acuzand violenta latenta din mediul rural. Acestei sfere tematice ii corespunde o abatere sistematica de la orice tip de organizare traditionala, “totalizatoare” a discursului narativ (realism mimetic, Bildungsroman).

Cronologia este abolita, iar in locul ei este instituita o ordine aparte, ce corespunde experientei naratorului. Refuzul psihologiei si refugiul in imaginatie sunt pentru Winkler cea mai eficace forma de opozitie fata de un discurs unitar si normativ.

O a doua parte a lucrarii abordeaza tema intertextualitatii in romanele lui Josef Winkler, concentrandu-se, pe rand, asupra unor autori la care acestea trimit intr-un mod mai mult sau mai putin explicit: Hans Henny Jahnn, Hubert Fichte, Gerard Manley Hopkins.
Maria Irod