Atunci cand ne aplecam asupra dreptului roman, trebuie sa o facem din doua perspective: cea istorica, tinand seama de contextul in care au aparut si au evoluat diferitele institutii juridice, si cea pandectista, a institutiilor juridice de sorginte romana, asa cum se prezinta ele dupa un indelungat proces de receptare care a dus finalmente la aparitia sistemelor de drept din zilele noastre. Din primul punct de vedere, dreptul roman cuprinde intreaga viata juridica a poporului roman, din cele mai indepartate timpuri si pana la moartea imparatului Iustinian (anul 565).

Din cea de a doua perspectiva, dreptul roman este alcatuit exclusiv din opera legislativa a imparatului Iustinian, cunoscuta sub numele de Corpus Iuris Civilis. Trebuie remarcat faptul ca romanii nu faceau o distinctie clara intre drept si celelalte mecanisme de autoreglare a societatii: morala si religia.

Ulpian scria: Iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere (invatamintele dreptului sunt acestea: a trai in cinste, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce i se cuvine). Se poate observa cu usurinta ca morala si dreptul sunt puternic intrepatrunse in aceasta enumerare. La randul sau, Celsus afirma ca ius est ars aequi et boni (dreptul este arta a ceea ce este echitabil si bun). Si aceasta definitie imbina, in proportii egale, latura juridica si cea morala.