Interesul lui Ioan Slavici pentru genul aforistic si enigmatic se poate repera cu usurinta analizand opera scriitorului, interes manifestat prin culegerea, teoretizarea si intrebuintarea lui in textele sale. Apelul la discursul gnomic face ca opera scriitorului sa se incadreze perfect in textele epice ardelenesti din care se degaja „sucul etic”. Creatia ce cultiva eticul, Slavici a luat-o din „trairea indelungata cu marea masa taraneasca a Ardealului, si dintr-o cunoastere adanca a ei” (BREAZU, 1937: IX). Asa se face ca limba eroilor sai este mai mult una vorbita, decat scrisa, presarata de expresii paremiologice care concentreaza un adevar recunoscut de majoritatea vorbitorilor.

Influenta literaturii populare asupra stilului de povestitor al scriitorului ardelean se poate sesiza pretutindeni in opera. Ion Breazu a remarcat ca aceasta inraurire razbate chiar si in scrierile memorialistice (1937: VIII–IX), prin folosirea unor zicatori sau proverbe de tipul: „Caci vorba veche, obrazul subtire cu cheltuiala – azi foarte mare – se tine”, „Sa deie cine are de unde, caci de aceea gaura-n cer nu se face”, „Ai, Doamne, mila de el si da-i ceea ce nu are!”, „Am ramas ca tiganul la paguba” (Inchisorile mele). Drumul de la proverb la aforism este destul de scurt. Avand modelele populare, Ioan Slavici va plasmui el insusi cuvinte gnomice pe care le va insera in creatiile sale.

Majoritatea lucrarilor care se ocupa cu studierea proverbelor, aforismelor, trateaza originea, structura, frecventa lor si foarte putine abordeaza functiile pe care gnomiile, sub diverse forme, le au intr-un anumit text al unui scriitor. Acest lucru a constituit un imbold pentru a aborda acest subiect, aplicat pe opera lui Ioan Slavici. Alte impulsuri au fost afirmatiile cercetatorilor Mihai Pop si Pavel Ruxandoiu: „Aparitia unui proverb intr-un context narativ, de exemplu, duce la imbogatirea continutului acestuia, prin raportarea lui directa la un adevar general; in acelasi timp, duce la accentuarea momentului la care se refera, la specificarea lui in mod deosebit, fapt care determina o evidentiere a lui in cadrul naratiunii. In cursul naratiunii, proverbele apar in momente caracteristice, subliniindu-le in mod deosebit si contribuind, in felul acesta, la dezvaluirea mesajului propriu-zis al creatiei in ansamblul ei, la dezvaluirea pozitiei pe care naratorul o are, in spirit popular, fata de faptele pe care le zugraveste” (1990: 239–240) si ale lui Pompiliu Marcea: „S-ar putea extrage, din intreaga opera a lui Slavici, un adevarat dictionar de maxime si cugetari, nu putine dintre ele de o adancime indiscutabila” (1978: 348–349). Astfel, am pornit cercetarea folosind drept suport editia critica a operei lui Ioan Slavici, Opere, vol. I–VII, (I. Povesti – Addenda – Nuvele; II. Nuvele; III. Postume – Din periodice – Teatru; IV. Mara – Din batrani. Manea; V. Din doua lumi – Cel din urma Armas – Corbei – Din pacat in pacat – Revolutia din Parlesti – Vantura lume; VI. Amintiri – Lumea prin care am trecut – Inchisorile mele – Fapta omeneasca. Din manuscrise – Varia; VII.

Dictionar monografic de opere literare – Dictionar biografic de personaje), editie ingrijita, studiu introductiv si cronologie de Dimitrie Vatamaniuc, Bucuresti, Editura National, 2001.

Pentru o tratare cat mai cuprinzatoare a temei, cat si din ratiuni pedagogice, vom analiza rolul gnomiilor din opera slaviciana urmand trei criterii: 1. al pozitiei, 2. al importantei in text la nivel epic si la nivel caracteriologic, 3. al stilisticii. Primul criteriu amintit ne ofera posibilitatea de a vorbi despre functia prevestitoare si cea conclusiva, cel de-al doilea, despre functia moralizatoare, cea de a reda o situatie, ironica, portretizatoare sau caracteriologica. Iar suma acestor functii, in cele din urma, da nastere functiei stilistice. Pentru a da o imagine cat mai clara asupra importantei detinute de cuvintele aforistice in creatia slaviciana am alcatuit un corpus al lor.

Lucrarea de fata propune o noua lectura a operei lui Ioan Slavici, intrebuintand grila proverbelor si aforismelor.