Atunci cand filmele interioare ale celor implicati in procesul de creatie se intalnesc,

cand fiecare departament este co-autor, co-creator, percepem poezia de care vorbeste

Orson Welles, tocmai pentru ca metaforele si metonimiile din imaginea fizica ce a stat in

fata camerei dialogheaza pe diversele paliere ale simbolicului si „totul” care se vede spune

mult mai mult decat este – ca fotografie a realului filmat. Culorile din decor au sens, luminile

si umbrele punctuale au sens, vesmintele personajelor au sens, muzica de cadru sau fosnetele

naturii au sens si toate dau alt sens – poetic – „totului” filmat. Arta de a sincroniza

aceste filme interioare ale co-creatorilor este, am putea afirma cu un cuvant – „leadership”,

lider de strategii, mentor al echipei de filmare. De regula, multi creatori de film sunt

personalitati accentuate, in acceptia pe care o da popularei sintagme cunoscutul neuropsihiatru

Karl Leonhard. Exista, din pacate, si o cultura – profund discutabila – care incurajeaza

aceste excese egocentrice (narcisismul – Egoul pe steroizi). Cultura lucrului in echipa

o gasim doar in tarile in care activitatile umane colective sunt rodate si autentic respectate,

acolo a aparut si conceptul de mentor, care nu poate fi tradus prin „conducator”, care prin

partile noastre, in timpurile noastre are un sens mult mai voluntar si directiv. Armonizarea

acestor filme interioare presupune un travaliu de impartasire, de dialog colegial, dar presupune

mai intai respectul reciproc profund intre membrii unei echipe, dincolo de disciplina

si ierarhiile firesti.